Dosarul Vișina, crimă fără pedeapsă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a mai adăugat încă o verigă în lanțul condamnărilor împotriva României, pentru crime abominabile comise de autoritățile comuniste în decembrie 1989. Zilele trecute, CEDO a admis încă 40 de plangeri la adresa statului român și a publicat câteva hotărâri referitoare la persoanele ucise, în perioada 21-28 decembrie 1989, în localitățile București, Brașov, Timișoara și Vișina.
Spre deosebire de celelate condamnări, dosarul Vișina este unul cu totul deosebit, pentru că printre victime se afla și jurnalistul Ian Parry. Ca un făcut, cetățeanul britanic, Parry, care avea bagajul doldora de probe strânse în timpul evenimentelor sângeroase ale revoluției române, era singurul pasager al cursei București-Belgrad, implicată în catastrofa aeriană. Mai precis, în 28 decembrie 1989, în localitatea Vișina, a avut loc un accident, rămas nerezolvat și astăzi, din motive de secretizare abuzive. Inițial, comisia de anchetă concluziona că aeronava companiei Tarom, de pe ruta Bucureşti-Belgrad, a fost doborîtă în urma “impactului cu un obiect dur”. Ulterior, procurorii au precizat că asupra aeronavei s-a tras cu muniție de război, rachete, muniție de mitralieră grea sau obuz de artilerie antiaeriană. În catastrofă și-au pierdut viața șase membri ai echipajului românesc şi reporterul de 24 de ani, angajat al ziarului “Sunday Times”.
Execuție la comandă ?
Anchetatorii au mai stabilit că Parry avea asupra sa numeroase filme şi fotografii de la Comitetul Central PCR din timpul revoluţiei. Cert este faptul că, odată cu prăbușirea avionului, toate materialele documentare obținute de ziarist au dispărut. S-a stability de asemenea că, în timpul evenimentelor din 1989, Parry luase legătura cu un fotograf, angajat al Întreprinderii de Mecanica Fină din capitală, Matei Gheorghe. Făcuseră schimb de fotografii și materiale documentare, după cât se pare, Gheorghe, fiind unul dintre primii martori la execuția generalului Vasile Milea în Comitetul Central al PCR. În lipsa probelor directe, s-a speculat că Milea fusese degradat și împușcat de generalul Corneliu Pârcălăbescu, șeful Gărzilor Patriotice.
Mușamalizarea dosarului
Nu este clar nici astăzi ce anume a lovit aeronava cu pricina și nici cum a decolat în condițiile în care, în 28 decembrie 1989, era interdicție aeriană. Avionul nu a fost somat, nu a fost încadrat de avioane militare, așa cum se procedează în mod normal, și a fost doborât la scurt timp după decolare. Ancheta a durat trei decenii, timp în care, în dosar s-au schimbat anchetatorii. După schimbarea garniturii de procurori, în mod repetat s-a încercat mușamalizarea crimei, prin schimbarea expertizei, acreditându-se ideea că avionul s-ar fi prăbușit din cauza givrajului, o depunere de gheață care ar fi afectat portanța aeronavei. După audierea urmașilor victimelor (printre care se numărau și câteva persoane care lucrau direct în domeniul aviatic), fostul adjunct al șefului Parchetului Militar, generalul Dan Voinea, povestește că a infirmat soluțiile cu dedicație date în dosar. Rudele aviatorilor decedați declaraseră că în condițiile date, aeronava nu putea fi doborâtă de givraj. De asemenea, anchetatorii au descoperit în jurnalele de luptă ale unităților militare din Boteni, în apropierea locului prăbușirii că, militarii au executat trageri chiar în ziua tragediei.
Tunurile lui Ceaușescu
Referitor la muniția folosită pentru a doborâ aeronava de la Vișina, datorită eforturilor de mușamalizare a dosarului, presa a făcut numeroase speculații. S-a spus că fragmentele metalice găsite în eleroanele blocate ale aeronavei ar fi fost schije dintr-o rachetă antiaeriană sau chiar din bombe de aruncător ( calibru 82 sau 120 mm ) aflate în dotarea MApN la acea dată. S-a vorbit foarte puțin despre tunurile AA de calibru 100-110 mm, pe care Nicolae Ceaușescu se străduia să le ascundă, declarându-le de calibru inferior, pentru a nu încălca tratatele de neproliferare la care România era parte. Tunul de acest calibru avea o bătaie de circa 12.000 metri, folosind obuze cu fragmentație în greutate de 35 kg și era ideal pentru doborârea țintelor aeriene. Surse din cadrul MApN afirmă că înainte de 1989, România deținea 4000 de astfel de tunuri, o parte dintre acestea fiind ascunse în depozitele unei unități militare din apropierea localitatății Dăbâca, județul Cluj. Ulterior, odată cu accederea în organizațiile euroatlantice, tunurile antiaeriene de mare calibru au fost distruse.
Redacția ziarului Avertisment a intrat în posesia dosarului Vișina pe care vi-l prezentăm integral în continuare.
Eduard Ovidiu Ohanesian
