Facerea unui jurnalist

Tweet

 

Aprilie 2003. După câteva articole apărute în presa centrală, total lipsite de substanţă şi de adevăr despre cea mai mare investiţie externă românească CIM Krivoi Rog – Ucraina, am hotărât să trimit la redacţia cotidianului România liberă o serie de materiale lămuritoare. La vremea aceea, habar nu aveam ce se mănâncă jurnalismul. Articolele mele nu respectau cutumele breslei. Nici vorbă de frază scurtă sau titlu de impact. Serialul Patimile după Dolinska, o struţo-cămilă ( anchetă cu elemente de reportaj) împănată cu multe documente și poze era pentru mine o piatră de încercare. Scriam o carte despre aventurile mele ucrainene și nu ştiam dacă interesează pe cineva şi nici măcar dacă posed vreo urmă de talent scriitoricesc. Aşa că am trimis la redacție materiale nesemnate. Unul după altul, vreo opt luni de zile. Aveam să aflu mai târziu că, Petre Mihai Băcanu, directorul publicației și dizident faimos la vremea aceea, găsise un pseudonim – P.Sotir, sub care Patimile au fost publicate în România liberă, cu deschidere pe prima pagină a ziarului. Şi asta n-ar fi nimic, dar Piticul (cum era poreclit Băcanu prin ziar) dădea exemplu articolele mele în şedinţele de redacţie. Cu siguranţă că prezenţa unor nume sonore din puterea pesedistă a cântărit foarte mult în mediatizarea informaţiilor publicate. Duşmanii de clasă ai Piticului (PSD, Nicolaie Văcăroiu sau Adrian Năstase) erau atacaţi continuu în paginile cotidianului. Numele lor era vehiculat şi în mega-afacerea ucraineană CIM Krivoi Rog a statului român de sute de milioane de dolari. Surpriza a venit la jumătatea lunii august. Eram în concediu la Ialta când, ce să vezi, primesc de la secretara directorului Băcanu, o invitaţie la redacţia ziarului.

“Buna ziua,

Dl. Bacanu ar dori sa ia legatura cu dumneavoastra. Numarul de telefon al dansului este 20.28.100.

Va multumim,

Daniela Amoran – Asistenta Cabinet Director General Petre Mihai Bacanu”, scria în mesajul electronic.

Ei încă nu ştiau cu cine au de a face. La drept vorbind, nici eu. Prin septembrie, ne-am întâlnit în biroul dizidentului. Habar n-aveam că ziarul era în criză sau cine sunt patronii. Nu ştiam cât de nemulţumiţi erau finanţatorii de conducerea editorială şi economică a României libere. Presat de germanii de la WAZ, Băcanu trebuia să aducă sânge proaspăt în ziar şi să mai elimine din pilele care parazitau redacţia. Prieteni vechi de-ai lui, de-ai Securității sau de aiurea, ce veneau la serviciu doar la salariu. Piticul îşi făcuse prea multe obligaţii şi avea prea mulţi duşmani. Ca de obicei, ciuca bătăii era Secţia de Investigaţii, cea care lipsea de pe prima pagină a ziarului cu desăvârşire.

Deşi părea încântat de subiect, Băcanu scosese din articole pasajele prea deochiate. În septembrie hotărâse să renunţe definitiv la Patimile după Dolinska. Șapte-opt pagini de ziar despre acelaşi subiect era prea mult. Sau cel puțin asa spunea. În sfârșit, mi-a propus un post de reporter de investigaţii, cu rezerva că dacă nu voi face faţă, mă va muta la departamentul de informatică.

“Vezi că aici nu poţi pierde o lună întreagă la un articol”, mi-a spus el. Aveam să înţeleg mult mai târziu ce voia să spună. Deocamdată eram jurnalist. Trebuia să o încerc şi p-asta, mai ales că o făceam cu plăcere. La acea dată, am primit 9 milioane lei pe lună pe cartea de muncă. Poate cel mai mare salariu după şeful secţiei. Am urmărit fără încetare subiectul CIM Krivoi Rog şi de câte ori am avut ocazia, l-am adus în atenţia opiniei publice. După mulţi ani, Piticul mi s-a confesat. În cursul anului 2003 i s-a oferit o sută de mii de dolari, numai să stopeze publicarea materialelor denigratoare. Ceea ce s-a întâmplat în luna octombrie a aceluiași an. Cât despre bani… numai Dumnezeu știe !

Eduard Ovidiu Ohanesian