Procesul principal premonstratens împlinește nouăzeci de ani!
Tort pentru toți cei care l-au ajutat să atingă această frumoasă vârstă matusalemică!
La 11 august 2026 se împlinesc exact nouăzeci de ani de la nașterea procesului principal privind imobilul premonstratens din Oradea. Data nașterii este precisă: 11 august 1936, Oradea, atunci a fost declanșată procedura prin care Onisifor Ghibu, printr-o singură „rectificare” de carte funciară, a schimbat numele Ordinului Premonstratens cu cel al Statului Român în coala funciară nr. 3159 din Oradea.
Să începem însă acolo unde povestea devine cu adevărat stânjenitoare, nu pentru Váradhegyfoki Premontrei Prépostság (Prepozitură Ordinului Canonic Premonstratens din Promontoriu Oradea). Cu abia două luni mai devreme, la 20 iunie 1936, însuși juristul Ministerului Instrucțiunii și Cultelor, pe atunci într-o poziție echivalentă cu cea a unui șef de serviciu juridic ministerial de astăzi, a redactat un aviz asupra referatului lui Ghibu, înregistrat sub nr. 24397/1936.
Și ce a spus omul propriu al statului?
Textual: imobilul figurează de șaptezeci de ani, de la înființarea cărților funciare, pe numele Ordinului Premonstratens; potrivit legislației locale, „care este și astăzi în vigoare”, înscrierea în cartea funciară naște drept de proprietate; „din punct de vedere juridic, așadar, în temeiul înscrierii de carte funciară, proprietarul imobilului ce face obiectul procesului este Ordinul Premonstratens”.
Autoritatea de carte funciară „nu are dreptul de a radia un proprietar și de a înscrie altul în locul său”, decât în trei cazuri: cu consimțământul proprietarului tabular, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive, ori în baza unei dispoziții exprese a legii.
Cererea de rectificare și apelul erau tardive; rămânea acțiunea în radiere de drept comun, în termen de treizeci de ani, care însă poate reuși numai dacă se dovedește că Ordinul a stăpânit cu titlu precar, altminteri intervine uzucapiunea de treizeci de ani. „Nu văd cum ar putea domnul profesor Ghibu să dovedească aceste două puncte”, căci argumentele sale sunt „de natură istorică și sentimentală”, nu juridică. Concluzia, într-o singură frază: procedura propusă de Ghibu, îndreptată spre înscrierea Statului Român, este „inadmisibilă din punct de vedere juridic”.
Și acum urmează fraza care te face să verși cafeaua în timp ce citești avizul juridic: întrucât Ghibu „pe această cale neobișnuită a mai «rectificat» și situația juridică a altor imobile”, și fără a-și asuma răspunderea pentru succesul demersului, juristul lasă la aprecierea domnului Ministru dacă nu ar fi totuși potrivit „a i se acorda autorizarea cerută, semnând totodată și adresa de rectificare către autoritatea de carte funciară, în forma în care el însuși a redactat-o.” Știm că este interzis, dar dacă domnul Ministru așa dorește, să o facem.
Și au făcut-o. Printr-o rectificare de nume, în temeiul Regulamentului cărților funduare din 15 decembrie 1855, potrivit căruia prin rectificare de nume proprietarul tabular nu poate fi schimbat, adică nu se poate ca în locul lui XY să figureze altcineva. Firește, înțelegem logica: și în numele „Ordinul Premonstratens” există un R, plus câteva alte consoane și vocale, ca și în „Statul Român”, evident, timp de șaptezeci de ani fusese o simplă greșeală de scriere.
Procesul principal a fost la început mobil.
În 1937,Tribunalul Bihor, prin Încheierea nr. 70/1937 (dosar 2428/1936), a menținut rectificarea. Premonstratenșii de la Hegyfok, cei din Kláštor Jasov – Rád premonštrátov și I.P.S.S. Episcopul Ştefan Fiedler, episcopul diecezelor din Orade- Satu-Mare au atacat cu recurs în casare la înalta instanță din București: așa s-a născut dosarul nr. 804/1938.
De aici a început somnul Frumoasei Adormite, desigur, nu de la sine.
Mai întâi, la 18 septembrie 1937, judecarea a fost suspendată. În 1938, însuși Ministerul Afacerilor Externe/ Ministry of Foreign Affairs, Romania (Ministerul Afacerilor Străine) (adresa nr. 137-636/1938) a cerut scoaterea de pe rol, întrucât se purtau negocieri cu Nunciatura. La 17 februarie 1939, „la cererea comună a părților”, în speranța unei tranzacții, dosarul a fost într-adevăr scos de pe rol. În 1955 părțile au mai fost citate o dată. Apoi, tăcere.
Și nu Prepozitura este cea care afirmă că procesul nu a luat sfârșit.
A spus-o însăși instanța supremă, acum treisprezece ani.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă, prin Decizia nr. 4415/2013, pronunțată la 10 octombrie 2013 (dosar nr. 2857/1/2012), prin care s-a statuat asupra refacerii dosarului dispărut nr. 804/1938 și a rejudecării cauzei, a reținut textual: litigiul se aflase pe rolul fostului Tribunal Suprem, dar în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre, litigiul rămânând nesoluționat în calea de atac a recursului.
Să ne oprim aici, căci acesta este miezul.
Dacă acest proces principal nu s-a finalizat, atunci nici rectificarea de nume nu a produs efecte, degeaba figurează în cartea funciară. Căci rezultatul unui proces nu se înscrie în avans, ci ulterior, după hotărârea definitivă. În coala funciară nr. 3159 din Oradea figurează, așadar, rezultatul unei hotărâri care nu s-a pronunțat niciodată.
Iar instanța a folosit tocmai această nefinalizare pentru a refuza rejudecarea procesului: procesul nu este încheiat, nu există hotărâre în calea de atac a recursului, deci nu are ce fi rejudecat.
Iată uroborosul procesului principal premonstratens: procesul nu s-a finalizat → deci este deschis până astăzi, ar trebui pronunțată o hotărâre în el; dar tocmai pentru că nu a fost finalizat în recurs → nu poate fi nici rejudecat. Unul și același fapt dovedește deopotrivă că procesul trebuie continuat și servește drept pretext ca el să nu continue niciodată. Șarpele își mușcă propria coadă, de la început până la sfârșit.
Celor care caută nod în papură, care obișnuiesc să apară în asemenea momente, le spunem din capul locului: da, procesul principal premonstratens doarme. Dar nu pentru că Prepozitura ar fi omis ceva, ar fi scăpat din vedere ceva sau nu ar fi făcut tot ce-i stătea în putere, căci Prepozitura a făcut tot ce se putea face. Procesul nu doarme din vina Prepoziturii. Și, ceea ce este cel puțin la fel de important, procesul principal premonstratens nu s-a prescris, lucru pe care ar face bine să-l verifice o dată cei care proclamă cu atâta siguranță contrariul.
Cât privește Codul de procedură civilă din 1865, cu care ne vor întâmpina desigur: procesul principal premonstratens nu intră nici sub incidența celui din 1865, nici sub cea a Codului de procedură civilă de astăzi, ci sub cea a procedurii civile ardelene, în vigoare la Oradea în anul 1936.
Atât despre țara care își sărbătorește o sută de ani, căci unificarea legislativă a survenit abia în 1948. Procesul principal premonstratens a rămas în ordinea juridică în care a început, chiar dacă acea normă nu mai este astăzi în vigoare.
Aceasta o cere principiul tempus regit actum, potrivit căruia actul juridic este guvernat de legea în vigoare la data săvârșirii sale, și tot aceasta o cere principiul neretroactivității. Nu este vorba, așadar, despre vreo speculație aparte, ci despre cele mai fundamentale principii ale dreptului, consacrate de însuși Codul civil român.
Și, pentru a întregi tabloul: în 2015, Prepozitura a arătat tocmai această contradicție. Potrivit uneia dintre hotărârile voastre definitive (4415/2013), procesul nu a fost soluționat, nu există hotărâre în el; potrivit celeilalte (Curtea de Apel Oradea, 967/2014), rectificarea a fost frumos închisă prin încheierea de carte funciară din 20 martie 1937.
Cele două nu pot sta laolaltă. Prepozitura a adus această contradicție înaintea instanței supreme, care, prin Decizia nr. 1657/2015, nu a atins-o pe fond, ci a expediat-o într-un singur cuvânt: ați întârziat. Nu au spus că nu există contradicție. Au spus că a expirat luna acordată pentru soluționarea ei. Astfel, cele două hotărâri definitive, care se contrazic frontal, stau până astăzi una lângă cealaltă, nesoluționate: una spune că nu există finalizare, cealaltă că există.
Tocmai de aceea afirmăm, și nu pentru prima oară o scriem, că procesul principal premonstratens ar merita predat ca materie de studiu, drept caz juridic unic, la catedrele universităților din Cluj și din alte părți.
Cine a crezut până acum că aceasta este doar interpretarea noastră, să pună el însuși lucrurile la încercare. Documentele se află pe internet, oricine le poate citi:
Decizia nr. 4415/2013, care statuează că procesul nu a fost soluționat: legeaz.net/spete-civil-iccj-2013/decizia-4415-2013
Decizia nr. 1657/2015, care a refuzat, invocând tardivitatea, soluționarea contradicției dintre cele două hotărâri definitive: precedentia.md, la rezultatul corespunzător.
Și, pentru a întregi tabloul: întregul dosar, memoriul de recurs în casare al avocatului Elemér Patzkó din 1937 împotriva Încheierii nr. 70/1937 a Tribunalului Bihor, împreună cu treisprezece anexe, a fost publicat încă din 2022 de Gabriel Catalan pe propriul blog https://gabrielcatalan.wordpress.com/2022/04/09/personalitatea-juridica-a-ordinelor-calugaresti-si-rectificarile-arbitrale-ale-inscriptiunilor-funduare/.
Așadar, nu este vorba despre o narațiune sentimentală maghiară: însuși mediul istoric și juridic românesc îl citează, îl invocă, l-a făcut accesibil. Cine sosește, prin urmare, cu refrenul „strugurii sunt acri”, să citească mai întâi ceea ce oricine poate consulta de un deceniu.
Tocmai de aceea anexăm, la finalul articolului, memoriul original al juristului ministerial român.
Nu pentru a convinge pe cineva, ci pentru a exista la ce se raporta. Cu o singură rugăminte: cine comentează, să se raporteze la document, la fapte, la numerele de dosar, la hotărârile judecătorești. De cârâitori, de răstălmăcitori și de comentariile care abat cauza în altă direcție nu avem nevoie.
Căci această cauză nu este numai a Prepoziturii. Este cauza noastră, a tuturor. Mâine venim cu propunerea noastră despre ce ar trebui să facem, până atunci citiți, priviți actele și pregătiți-vă.
Hai, Kláštor Jasov – Rád premonštrátov, hai, episcopie romano-catolică de Oradea: puteți fi mândri, căci participați la ceva la care, în afară de voi, nimeni altcineva în lume.
“REFERAT
CONFIDENȚIAL
MINIȘTERUL INSTRUCȚIUNII si CULTELOR
No din 20. JUN 1936
Casa Scoalelor si a Culturii Poporului
DOMNULE MINISTRU,
Examinând referatul Dlui Profesor Onisifor Ghibu înreg. la Nr. 24397/1936, precum și studiul anexat, cu privire la situațiunea Ordinului Premonstratens în România și în special la drepturile Statului Român asupra imobilului din Oradea, trecut în cartea funduară sub Nr. 3159, am onoarea a vă aduce la cunoștință următoarele:
Acest imobil se găsește trecut în cartea funduară a orașului Oradea încă de acum 70 ani (de la întocmirea cărților funduare) pe numele “Ordinului Premonstratens” ca proprietar.-
Potrivit legiuirilor locale și astăzi în vigoare, inscripțiunea din cartea funduară constituie titlu de proprietate pentru oricine este trecut la locul respectiv ca proprietar.-
Din punct de vedere juridic dar, după inscripția din cartea funduară rezultă că Ordinul Premonstratens este proprietarul imobi¬lului în litigiu.-
Domnul Profesor Ghibu însă pe baza cercetărilor istorice ce a întreprins, pretinde că greșit a fost intabulat acum 70 ani, Ordinul Premonstratens ca proprietar, întrucât imobilul în chestiune a aparținut și aparține Fondului General de Studii, care a consti¬tuit totdeauna și constituie proprietatea Statului.-
Acest imobil, susține Dl. Profesor Ghibu, a fost pus de către Stat, numai la dispoziția Ordinul Premonstratens, pentru scopuri școlare, ca și alte imobile ale Fondului de Studii, cari au fost puse la dispoziția ordinelor călugărești pentru scopuri similare, în virtutea delegații ce fostul Stat Ungar dase acestor Ordine de a se ocupa de învățământ .
Proprietatea acestor bunuri însă, zice Dl. Ghibu, a fost totdeau¬na și a rămas a Statului.
Pentru dovedirea acestei afirmațiuni, dl. Ghibu aduce o serie de argumente menite mai mult a stabili raporturile de dependență dintre ordinele călugărești și Stat în ceea ce privește organiza¬rea și conducerea învățământului, decât situația juridică a imobi¬lelor deținute de aceste Ordine, cel mai important dintre aceste argumente, fiind mențiunea făcută de către un istoric al Ordinului Premonstratens, un anume Cseplő, care afirmă într-o lucrare a sa că “localurile școlare deținute de Ordine aparțin Fondului General de Studii.”
Pe baza acestor constatări și argumente, dl. Profesor Ghibu solicită de la Minister delegațiunea de a cere în numele Ministeru¬lui , instanței de carte funduară din Oradea, să rectifice cartea funduară respectivă, trecând pe Statul Român ca proprietar al imo¬bilului înscris la Nr. top 3159; în acest scop dl. Ghibu anexează și un concept de adresă din partea Ministerului către instanța funduară.-
Credem că procedeul propus de dl. Ghibu este greșit.
Într-adevăr din punct de vedere Juridic, Ordinul Premonstra¬tens este astăzi proprietar, ca unul ce se găsește intabulat ca atare în cartea funduară.
Potrivit codului civil austriac și procedurii cărților funduare, instanța de carte funduară nu are dreptul să radieze pe un proprietar și să treacă în locul său pe un altul decât :
a) cu consimțământul persoanei trecută ca proprietar în car¬tea funduară, (antecesorul de carte funduară) ;
b) Pe baza unei hotărâri Judecătorești definitivă;
c) Pe baza vreunei dispozițiuni exprese ale vreunei legi.
În afară de aceste cazuri, înscrierile neexacte sau ilegale din cărțile funduare se pot ataca numai prin :
a) Cerere de rectificare la instanța funduară, care se poate face numai până la rămânerea definitivă a dispozițiunii de înscriere;
b) Recurs la instanța superioară (Tribunal) în termen de 15 zile de la înmânarea deciziei de înscriere ;
c) Prin proces civil de radiere (revendicare) intentat îna¬intea instanțelor judecătorești ordinare după dreptul comun, în interval de 30 ani .
Din principiile de drept expuse mai sus, rezultă că în speță cererea de rectificare, sau recurs, nu se mai pot face, fiind tardive.
Ori rămâne ca singură cale numai o acțiune de radiere (reven¬dicare) după dreptul comun.
Aceasta însă va avea succes numai dacă se va putea dovedi : a) Că Imobilul a aparținut într-adevăr Fondului General de Studii; b) Că proprietarul tabular, “Ordinul Premonstratens” a deținut imo¬bilul cu titlul precar, întrucât altminteri ni se va opune prescripția achizitivă de 30 ani.
Nu știu cum va putea dovedi dl. Ghibu aceste 2 puncte, întrucât argumentele expuse de D-sa în memoriul ce ne-a anexat, sunt mai mult considerente de ordin istoric și sentimental, insuficiente, cred, pentru a fi socotite ca argumente juridice.
De aceea, cred, că procedeul preconizat de dl. Ghibu pentru intabularea Statului Român ca proprietar, este inadmisibil în drept.
Totuși, având în vedere că dl. Profesor Ghibu a mai obținut, pe această curioasă cale, rectificarea situației juridice a altor imobile, și fără a-mi lua răspunderea reușitei acestei întreprinderi, supun aprecierii D-voastră, dacă nu ar fi cazul să admiteți și de data aceasta propunerea dlui Ghibu și în consecință să-i dați împuternicirea solicitată, semnând-i totodată și adresa de rectificare către instanța funduară, astfel cum a fost concepută de D-sa .
AVOCAT,
Andreea Varga