Martirii revoltei anticomuniste din 1956
„...Ana, Luca şi cu Dej, bagă spaima în burgheji!...”. Sub această lozincă s-au conceput manualele de istorie vreme de peste 40 de ani, sub directa îndrumare a secţiei de propagandă. Generaţii întregi au foste „educate” cu o istorie falsă. Şi nu vorbim doar de istoria contemporană. După ’90, ar fi trebuit ca alţi editori de manuale, prespălaţi, să refacă istoria, să scrie cine au fost burghejii şi cum s-a exercitat acea spaimă. După canoanale Securităţii şi ale Partidului, oricine se opunea regimului, orice om dornic de democraţie şi libertate era considerat duşman al poporului şi tratat ca atare. Timp de patru decenii, tagma burghejilor s-a îngroşat cu ţărani, studenţi, muncitori și preoţi. Nici după 50 de ani nu cunoaștem numele lor, suferinţa lor. „...Am devenit mai uman, atât de uman încât sunt gata de plecare. Dacă mă doare, mă doare pentru că provoc durere acelora pe care îi iubesc...” scria în 1957 un condamnat la moarte prietenului său. Burghejii anului 1956 au apărut spontan şi solidari cu evenimentele din Ungaria. Ca „ţări frăţeşti”, şi românii aveau aceleaşi deziderate, aceleaşi necazuri generate de imperiul bolşevic. Studenții, întâia categorie socială revoltată, proveneau în marea lor majoritate din mediul rural. Cotele impuse părinţilor lor şi spectrul colectivizării forţate le-au trezit conştiinţa. În oraşe, cartelele raţionalizării şi penuria de alimente zdruncinau muncitorii. Îngrădirea libertăţii de gândire a creat un puternic curent anticomunist, antidictatorial. Eşecul sistemului comunist era evident. Momentul era propice răsturnării sistemului. Mişcarea, e-adevărat, nu a atins amploarea celei de la Budapesta. Securitatea lui Dej, aparatul de justiţie, au acţionat rapid, nefiind nevoie de o intervenţie sovietică. Poate din acestă cauză, evenimentele represive din România nu au fost mediatizate în presa internaţională. Astfel, au trecut în uitare victimele mişcărilor protestatare. Statistic, represiunea s-a materializat în câteva mii de arestaţi în perioada 1956-1959, peste o mie de studenţi exmatriculaţi, sentinţe cumulate de peste 14.000 ani de detenţie şi 30 de condamnări la moarte, 24 dintre condamnați fiind executați. Italia cinstea, acum 50 de ani, revolta maghiară rebotezând pieţe şi străzi din 18 oraşe cu numele martirilor Budapestei. Unde sunt strada Lt. Teodor Mărgineanu, piaţa Preot Szoboszlay, aleea Av. Fântânaru sau bulevardul Caporal Mitrache?
După căderea comunismului, exceptând România, autorităţile din fostele state din sfera URSS au casat sentinţele politice şi i-au reabilitat pe condamnaţi. În România, ai doar dreptul să ataci individual sentinţele politice. Eroii de acum 50 de ani, cei care au supraviețuit, „trebuie să treacă singuri strada”. Să caute prin arhive actele necesare, să aştepte tăcuţi sentinţe de casare care li se cuveneau de drept. Dar pentru cei ce nu mai sunt? Cei care nu mai au familie sau nu mai au pe nimeni să le reabiliteze memoria, să ne mai amintească de sacrificiul lor? Îi ucidem a doua oară? Destinele a mii de oameni, tineri și vârstnici, s-au schimbat în toamna anului 1956. Noi suntem responsabili pentru cinstirea lor. Acum! Consider că această expoziţie itinerantă trebuie să ajungă în toate localităţile României. La fel ca odinioară „caravana alfabetizării”. Şi în fiecare an, perpetuu, expoziţii itinerante de comemorare: a „Canalului”, a rezistenţei din munţi, a colectivizării ş.a.m.d. Mesajul expoziţiei este pentru noi toţi. Le suntem datori lor şi familiilor lor. Ei au personificat principiul conform căruia „revoluţia morală” împotriva dominației de către cei puţini poate fi dusă la victorie doar prin oameni integri, pe ”calea cea dreaptă”, prin demnitate. Martirii au acceptat cu demnitate moartea hotărâtă de sistem.
AndreaVarga
Vă punem la dispoziție arhiva revoltei românești din 1956 scoasă la iveală de istoricul Andrea Varga.
