Injecția letală a Sistemului sau pilula roșie ?

Joi, la libraria Open Art din Bucureşti, a avut loc lansarea volumului “Anatomia unei diversiuni. 10 ani de la răpirea din Irak”, sub semnătura jurnalistului Eduard Ovidiu Ohanesian. Răpirea celor trei jurnalişti români din Irak de acum zece ani este unul dintre cele mai bizare episoade ale istoriei post decembriste, iar modul în care mass media a tratat toată povestea este cu siguranţă şi el ciudat. Dacă în timpul desfăşurării evenimentelor mediatizarea era aproape imposibil de suportat, după eliberarea jurnaliştilor s-a aşternut o suspectă tăcere. Tocmai această linişte asurzitoare mă face să cred că oamenii care scriu, din spatele cortinei, istoria acestor ani, doresc parcarea întregului scandal în Zona Crepusculară a istoriei post-comuniste – alături de Revoluţie, Conflictele etnice de la Târgu Mureş şi Mineriada, afacerea Bancorex, afacerea Petrom etc. etc. etc. – un tărâm al evenimentelor care încep de nicăieri şi se termină rău pentru noi, fenomene despre care ni se spune că nu ar avea nici cauze şi nici înţelesuri şi că ar fi doar “întâmplări”, coincidenţe fără regizori şi fără criminali – în care apărem doar noi – victimele.

Din acest punct de vedere, volumul lui Ohanesian face o mult- aşteptată dreptate, punând tragedia celor trei jurnalişti răpiţi în Irak în contextul social din 2005 – moment când serviciile secrete – tenebroasele găşti posesoare ale controlului absolut în perioada comunistă – reuşiseră să se transforme în reţele subterane lucrative, care trafichează orice – arme, bani, influenţă, persoane, poziţii geopolitice.

Înţelesul experienţei lui Ohanesian stă, poate, în celebra frază din Matrix “Înghiţi pilula roşie – şi stai în Wonderland, iar eu îţi voi arăta cât de adâncă este vizuina iepurelui. Ţine minte! Nu fac decât să îţi ofer adevărul – nimic altceva”.

Ohanesian luase pilula roşie – conştient sau nu – după anii 2000, când se implicase – “până-n gât” aş spune – în publicarea unei serii de articole care dezvăluiau corupta lume a serviciilor secrete româneşti proaspăt “reformate”.

Pilula odată înghiţită, lucrurile nu mai puteau fi date înapoi. Mai sinistru – adevărul este foarte primejdios într-o lume a corupţiei şi a minciunii cum este România. Ohanesian o află rapid, iar călătoria sa, prin vizuina sconcsului mai degrabă, începe pe nesimţite.

Înainte să-ţi ofere injecţia letală, Sistemul te adoarme – jurnalistul este premiat de Clubul de Presă în urma investigaţiilor sale, iar în scurt timp ajunge fără să-şi dea seama într-un univers paralel – cel real de data aceasta.

Mânat de curiozitate, de dorinţa de a-şi face meseria şi, probabil, uşor ameţit de faima proaspăt câştigată, Ohanesian alunecă prin vizuină, tot mai rapid, ajungând în… Irak, un spaţiu exotic, dar extrem de primejdios, într-o misiune ciudată, la capătul căreia se trezeşte la propriu într-o vizuină în care va fi ţinut captiv zeci de zile.

“Anatomia unei diversiuni”, încercarea sinceră (şi, cred, chinuitoare) a lui Ohanesian de a decoda coşmarul trăit după reguli euclidiene, cadoul pe care jurnalistul ni-l propune în urma experienţei sale amare, este scrisă cu un curaj adolescentin. Prezent este umorul, spiritul rebel al românilor, dar şi adevărurile spuse răspicat, cu o tărie care face ca geamurile să zăngăne.

Lumea ilustrată de Ohanesian este întunecată, iraţională şi frenetică în lăcomia ei de putere, tenebroasă, cu structuri decidente scăpate de sub orice control, cu maşinaţiuni geopolitice în care sunt prinşi atât vinovaţi – mari sau mici – cât şi inocenţi, precum Ohanesian. Aş spune că suntem prinşi chiar şi noi, publicul acestei Mari Piese al cărei înţeles este din ce în ce mai înspăimântător şi mai greu de acceptat.

Adrian Sturdza

preluare epochtimes.ro