Ella Blue ne vindecă prin arta cuvântului
Pentru orice iubitor de poezie, lirica doamnei Ella Blue este o revelație, o redescoperire a feminității poetice care îmbrățișează cu firele blânde ale sensibilității sale tot ce o înconjoară. În viața de toate zilele este doctor pentru trup, vindecă bolnavii, în cea poetică, prin arta cuvântului său, vindecă sufletul, dăruindu-ne versuri de înaltă ținută.
Înzestrată cu receptori puternic impresionabili, poeta primește toată încărcătura de trăiri și simțiri a naturii, de care este profund și nostalgic legată și cu care pare a se identifica prin sensibilitate. Poeta vibrează odată cu ea, îi simte bucuria ființei vegetale de a exista, dar și teama de asprimile climei neiertătoare, închinând “rugi”, incantații către divinitate :
“Cade fum din ceruri,/Ploaia în șuvoi./Spală-ne Tu, Doamne,/ Nu uita de noi // (…) Lasă grâul bob,/Nu-l face tăciune, Pune-n holdă rod,/Nu amărăciune” (…) Mă iartă, Doamne, c-am dormit prin veacuri/Cu ore de-mprumut m-am îmbrăcat./ Iubeam iubirea fără de păcat/ În vis tot mai speram să fie leacuri” (…) (Rugă pentru iubire).
Versurile curg atât de armonios, de firesc încât par ele însele roade ale naturii. Desigur, poetice. Adesea melancolia plutește peste anotimpuri, îi răscolește amintiri, îndemnându-i “ sufletul/să zboare”. În versurile sale, diferit ca expresie stilistică, servind mesajul pe care dorește să-l transmită, invocarea elementelor naturii, telurice ori cosmice, se leagă în mod ideatic cu sentimental iubirii : mi-e lună, cu dor șoptind peste ape/armura albastră mi-e capăt de cer /mi-e sufletul plin și mult mai încape /tu, adu-mi iubire, al vieții mister”//(..) prin patimi am curs ne-ntrebați de destin/în palide nopți, cerând alinarea/în brațe străine, într-o cupă cu vin/uitând că ne suntem, eu valul, tu marea//mi-e șoaptă cu tine întreg univers/hai, vino din nou și mă leagănă-n vers”(În loc de sonet – iubire).
Lirica doamnei Ella Blue este prin excelență meditativă, filosofică, dânsa dovedindu-se, pe cât de subtilă cunoscătoare a firii umane, pe atât de îngăduitoare și
ocrotitoare, astfel că esențializează materia ridicând-o la rang de metaforă poetică, iar faptul în cugetări pilduitoare. Seminificativ în acest sens mi s-a părut poemul “În țara”(…) Unde nu se întâmplă nimic/Oamenii purtau măști/Urechile astupate cu ignoranță/Ochii acoperiți cu vălul minciunii//N-au văzut niciodată/Mâna întinsă a cerșetorului de vise/Nu l-au auzit cerșind/Speranța.”
Sentimentul iubirii, al dragostei, împlinite ori neîmplinite absolut îngemănat cu sentimentul religios, cu frumusețea și misterul naturii, pare să fie în poezia doamnei Ella Blue un truism omniprezent, un fel de lait-motiv, un murmur continuu, o declarație tandră, generoasă, învăluitoare dar și lucidă : “ nu mă lăsa /să-mi pierd speranța//este/ca și cum/mi-aș pierde sufletul/în marea asta de întuneric/care pândește la colțurile cuvintelor(…)(Gând) sau “Nu mai vreau povești/Palma ta/E prea grea pentru sufletul meu//Ani în șir/Ți-am crescut codri/De iubire//M-ai aruncat în deșert/Refuzându-mi ultimul strop de apă//Da//Poezia”(Viață).
Volumul LINIȘTEA DINTRE NELINIȘTI, cuprinde o poezie ofertantă ce pare abia șoptită, abia atinsă de cuvânt, cu o paletă a expresivității generoasă și diversă, exprimată elegant, chiar cu grație, prin mijloace stilistice diverse, vers cu ritm și rimă, vers alb, oferind grămezi de frumusețe. Filosofia sa de viață pare conciliantă, cumpătată, reflectând un amalgam de trăiri și sentimente pe care ni le recunoaștem fiecare : bucurie-tristețe, speranță-dezamăgire, iubire-iertare și, mai ales, dezvăluind o feminitate nobilă, caldă și îngăduitoare.
Eliza Roha, nov. 2016