Andrei Novac. Meseria ? Recuperator de imagine

Tweet

A apărut volumul Valentin Tașcu, solitarul promoției ’70, autor Andrei Novac, editura Vremea 2016.

Cred că volumul lui Andrei Novac, poet ofensiv al unei generații greu descifrabile, se întoarce asupra unei promoții abandonate, din când în când, de comentatorii, de criticii literari capabili să-i urmărească transformările. Unul dintre motivele abandonului, al cercetărilor măcar secvențiale ar fi legat de îmbătrânirea, de dispariția unora dintre criticii, de foiletoniștii care au susținut literatura unui timp al scrisului. Felul în care Andrei Novac insistă asupra acestor critici, asupra unuia dintre criticii puțin studiați, Valentin Tașcu, mi se pare exemplar. Felul în care Andrei Novac recuperează imaginea poetului, criticului, istoricului literar Valentin Tașcu mi se pare o inițiativă demnă de stima noastră. Aștept cu nerăbdare apariția cărții.

Cornel Ungureanu

 

Andrei Novac s-a născut la 1 iulie 1983, în Târgu-Jiu. Este licenţiat în istorie al Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie; al masterului pe Relaţii Internaţionale şi Integrare EuroAtlantică, în cadrul Universităţii Bucureşti, Facultatea de Istorie. Din iulie 2013, este doctor în filologie al Universităţii de Vest din Timişoara, cu teza „Generaţia 70. Cazul Valentin Taşcu”, profesor coordonator Cornel Ungureanu. A publicat în majoritatea revistelor de cultură din România. Din mai 2009, este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele: Poezii, Editura Newest, Târgu-Jiu, 2000; Miez de talpă, Editura Eurostampa, Timişoara, 2003; A nouăsprezecea inimă de înger, Editura Eurostampa, Timişoara, 2003; Vârsta sării, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006, cu o prefaţă de Valentin Taşcu; Locul în care întorc tramvaiele, Editura Timpul, Iaşi, 2008, cu o prefaţă de Liviu Ioan Stoiciu; Aceiaşi, Editura Brumar, Timişoara, 2011, cu o postfaţă de Cornel Ungureanu. Este prezent în mai multe antologii: Prima generaţie, ultimul val, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2005; Maratonul de poezie şi jazz, Etitura Tracus Arte, Bucureşti, 2010, 2011, 2012; Piper, scorţişoară, dafin, vanilie, Editura Brumar, Timişoara, 2014; POETES, VOS PAPIERS!, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014; Antologia Festivalului Internaţional de Poezie Porţile Poeziei, Reşiţa, 2011, 2012, 2013. Este atât promotorul şi iniţiatorul unor evenimente culturale care cuprind concerte de muzică şi poezie, cât şi al unor festivaluri de literatură.

Argument

Mi–am propus, în această lucrare, să realizez o analiză a promoţiei ’70, de la momentul intrării ,,în scenă” şi până la sfârşitul ei. În primul rând, am adus în discuţie pe cei mai importanţi scriitori ai acestei promoţii, aşa cum i-a prezentat Laurenţiu Ulici, în Literatura română contemporană (poezie, proză, critică şi istorie literară). În cel de–al doilea capitol, am prezentat jurnalele şi memorialistica acestei generaţii, asta, tocmai, pentru a susţine ultimul capitol, cel în care am reliefat personalitatea complexă a lui Valentin Taşcu. Actualitatea şi nevoia imediată de a scrie despre această generaţie sunt date de valoarea scriitorilor care o compun şi, mai ales, pentru că această genera- ţie nu s-a bucurat de o presă literară uniformă, singurul care a definit-o şi a prezentat-o coagulat fiind Laurenţiu Ulici. Am încercat să aduc în prim–plan activitatea literară a lui Valentin Taşcu, cel care a reuşit să fie unul dintre scriitorii care a avut capacitatea de a scrie aproape orice gen literar şi a făcut acest lucru foarte bine, mai mult decât atât, a fost implicat în realizarea celor mai importante dicţionare şi istorii literare colective apărute în ultimii douăzeci de ani. Lucrarea este împărţită în trei capitole: I. Generaţia şi promoţia literară ’70 II. Literatura de frontieră a generaţiei ’70 III. Cazul Valentin Taşcu În primul capitol, am făcut atât o prezentare a unei generaţii literare, cât şi a contextului în care a 8 apărut promoţia ’70, mai mult decât atât, am prezentat cei mai importanţi scriitori ai acestei promoţii, aşa cum am arătat mai sus. Am avut ca reper, în alegerea scriitorilor, pe Laurenţiu Ulici, însă folosind criteriile după care considera el că un scriitor face parte din această promoţie, am adus în dezbatere nume noi, care nu se regăsesc la Ulici (Ioan Flora) dar, care, ţinând cont de data la care au debutat, fac parte din această promoţie. Generaţia ’70 este compusă atât de scriitori de primă linie ai literaturii române, cât şi de scriitori fermecători care au rolul de a naşte poveşti de tot felul în jurul lor. Scriind despre această generaţie, mi–am dat seama că mare parte din scriitorii ei sunt scriitori care şi–au depăşit propria generaţie, devenind adevărate mituri pe care marea majoritate a oamenilor nu ştie să îi încadreze în generaţia căreia îi aparţin, dar le cunosc poeziile (dacă luăm ca exemplu poezia lui Cezar Ivă- nescu cântată magistral de Tudor Gheorghe şi pe care aproape oricine o ştie, însă, o parte din acest public nu îi cunoaşte autorul). Ce este foarte interesant pentru această promoţie ţine de scriitorii fermecători care îi aparţin şi care fascinează în permanenţă, ei fiind sursa vie a unei generaţii, cea care scrie mereu, pentru că poveştile cu privire la aceşti scriitori continuă să creeze, chiar şi în momentul în care lipsa lor fizică este o certitudine pentru totdeauna (aici este cazul lui Virgil Mazilescu şi Ioan Flora). Promoţia ’70 este specială pentru că are o gamă atât de largă de scriitori, de la poeţi care sculptează în cuvinte, aşa cum sunt manieriştii acestei generaţii (Emil Brumaru şi Şerban Foarţă), la cei care scriu o 9 poezie sensibilă (cum este cazul lui Cezar Ivănescu, Daniel Turcea sau Ion Cocora) sau la cei care se revoltă aşa de frumos, cum o face Mircea Dinescu. Totodată, în cadrul acestei promoţii întâlnim, dacă luăm cazul prozei, unul dintre cei mai buni romancieri ai acestui moment (Gabriela Adameşteanu). Dacă este să vorbim despre critica literară, atunci, avem de a face cu aproape la fel de multe nume foarte importante ca şi în cazul poeziei, criticii care, în aceeaşi măsură ca poeţii, şi–au depăşit cu mult generaţia, au ieşit din tiparele ei şi s–au impus în galeria celor mai importanţi scriitori ai literaturii române (Al. Călinescu, Livius Ciocârlie, Cornel Ungureanu, Eugen Negrici, Marian Papahagi, Petru Poantă). Deţinând o astfel de galerie de creatori, promoţia ’70 este, fără îndoială, una care contează foarte mult, tocmai pentru că are individualităţi care fascinează atât în poezie, cât şi în proză şi critică literară. Scriind despre această promoţie, am descoperit, aşa cum spunea Octavian Soviany când se referea la poezia lui Ion Cocora, că ea provine ,,din vremurile în care poezia era chiar poezie”. Am scris despre această promoţie pentru că, pe mare parte dintre cei care o compun i–am cunoscut, m–am aflat în imediata lor apropiere şi m–am simţit mereu ataşat de tot ce a însemnat sistemul lor de valori cultural, unul apropiat de canoanele literaturii. În capitolul al doilea, am analizat jurnalele acestei promoţii, nu înainte de a prezenta ce înseamnă un jurnal şi, mai ales, cum putem să definim literatura de frontieră. Am prezentat, apoi, cele mai importante jurnale ale literaturii române ca, mai târziu, să scriu despre cei care au practicat jurnalul în anii ’70. 10 Conţinutul celui de–al doilea capitol a avut ca rol pregătirea ultimului capitol al lucrării, capitol în care am analizat activitatea literară a lui Valentin Taşcu, importanţa capitolului doi ţine tocmai de faptul că Valentin Taşcu a fost, la rândul său, autor de jurnal, din păcate, el nu a publicat niciodată acest jurnal, singurele dovezi că acest jurnal există ţin de mai multe fragmente pe care acesta le–a publicat, în ultima parte a vieţii, aşa cum am arătat în cadrul lucrării, în revista Luceafărul. Ultimul capitol include şi un text inedit al lui Valentin Taşcu, probabil, ultima poezie scrisă de acesta. Mai mult decât atât, capitolul este împărţit la fel ca primul în: Poezie, Proză, Critică şi Istorie literară, Jurnal, în plus, fiind polemica legată de acel text inedit al lui Valentin Taşcu. Acest lucru demonstrează complexitatea scriitorului Valentin Taşcu, pentru că el s–a exprimat literar atât în poezie, proză, critică şi istorie literară, cât şi în jurnal. Aşa cum am arătat în lucrare, opera poetică a lui Valentin Taşcu cuprinde şase volume de versuri. Primul a fost publicat la vârsta de cincizeci de ani (Dimineaţa amurgului, Editura Clusium, Cluj, 1994), mai târziu decât debutase chiar Tudor Arghezi (48 de ani). Următoarele trei volume de versuri compun o adevărată operă poetică (Şcoala morţii, Editura Clusium, Cluj 1997, Defăimarea bătrâneţii, Editura Albatros, Bucureşti 1998, Elogiul tinereţii, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj 2000). Valentin Taşcu a scris o poezie plină de profunzime şi foarte curată, însă încărcată de înţelesuri şi stând, mai mereu, în apropierea mor- ţii. Cred că definiţia cea mai curată a poeziei a dat–o chiar Valentin Taşcu, pe coperta patru a cărţii 11 ,,Elogiul tinereţii: moartea e o ruşine, bătrâneţea este o insultă, iar tinereţea, vai, este o mare tristeţe, pentru că se pierde prea curând”. Cu toate acestea, am arătat, în lucrare, că autorul era, totuşi, împăcat cu ideea că moartea face parte, sub diverse forme, şi din viaţa propriu–zisă a oricărui om şi, implicit, şi din viaţa lui. Poezia lui Valentin Taşcu este una care nu derapează de la liniile fireşti ale unei poezii care se scria cu mult timp înainte ca ea să fie publicată, chiar şi aşa, este o poezie de forţă şi una de o efervescenţă care poate să îl apropie foarte uşor pe cititor, tocmai datorită faptului că, deşi este cuprinsă atât ca text, cât şi ca mesaj de vălul morţii, este vie. Penultimul volum de poezie al lui Valentin Taşcu (Tratat despre iubire, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2003) este unul în care scriitorul a încercat să inoveze lipind poezia de eseu. Ultimul volum de versuri al lui Valentin Taşcu (Târgul de dulce, Editura Clusium, Cluj, 2006) este dat, tocmai, de polemica pe care Valentin Taşcu a avut–o cu Gheorghe Grigurcu. Boema lui Valentin Taşcu a făcut din scriitor un poet veritabil, cu toate că poezia nu a fost preocuparea sa principală, cele şase volume de versuri fac din el un autor de poezie autentic. Încărcătura versurilor lui Valentin Taş- cu e una specială, tocmai pentru că toate volumele sale de versuri sunt tematice. Una dintre cărţile cele mai bune scrise de Valentin Taşcu (după o reevaluare, probabil şi una dintre cărţile importante publicate în ultimii zece ani în România) este volumul de eseuri Elogii, publicat în anul 2003. Am arătat în interiorul lucrării că Valentin Taşcu a reuşit să cuprindă toate slăbiciunile, avantajele şi ne- 12 dreptăţile unei întregi lumi într-o carte de doar două sute de pagini. Ştiind biografia scriitorului, cartea este doar un periplu prin tot ce îl nemulţumise şi îl nedreptăţise până atunci, şi totul din dorinţa sa de a nu vedea că lucrurile se repetă. Literatura lui Valentin Taşcu, fie că este vorba de poezie, proză, eseu sau critică şi istorie literară, este una care captează, te face să te apropii de ea, să o înţelegi şi, ce este mai important, să te regăseşti în ea. Critica lui Valentin Taşcu este una a unui om care construieşte şi creează în jurul operei, o înalţă şi nu o sufocă, se aseamănă cu o lecţie, o lecţie pe care profesorul Taşcu o ţine în toate cărţile sale de critică şi în toate articolele publicate în presa de specialitate (peste 2000 de articole). Valentin Taşcu face parte din categoria scriitorilor din generaţia sa care, deşi a fost unul care merita pe deplin să fie în prima linie, nu s–a bucurat de foarte mare atenţie, cu toate că, aşa cum am arătat, a participat la proiectele esenţiale ale criticii literare în perioada în care a trăit şi a scris. Valentin Taşcu a avut, pe lângă vocaţia scrisului, pe aceea a profesorului şi a prietenului. Taşcu putea să fie recunoscut atât după scris (un alt avantaj al promoţiei ’70 este acela că a avut scriitori cu personalitate care s–au asemănat prin idei şi convingeri şi nu prin felul de a scrie), cât şi după prezenţa sa fizică, ieşind mereu în evidenţă. Valentin Taşcu a fost un om care şi–a alimentat legendele literare, tocmai pentru că a optat pentru un jurnal literar în care, aşa cum am relatat în lucrare, a surprins toate generaţiile literare cu care a intrat în contact în lungile şi fascinantele sale călătorii. 13 Concluzia este că Valentin Taşcu rămâne în discuţia criticii literare pentru că este unul din scriitorii români care se prezintă mereu cu ceva nou, chiar dacă el nu mai există fizic, el lasă impresia (ca şi Nichita Stănescu) că scrie în continuare.

Andrei Novac