BREAKING NEWS

Un rechizitoriu securisto-pompieristic al Revoluției (I)

Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut țăndări săptămâna trecută dosarul Mineriadei din 1990, care se afla în procedură de cameră preliminară. Instanța supremă a constatat neregularitatea rechizitoriului și nulitatea principalelor acte de urmărire penală ale procurorilor (rezoluții de începere a urmăririi penale, ordonanțe de extindere a urmăririi penale, de schimbare a încadrării juridice și de punere în mișcare a acțiunii penale) și a dispus excluderea tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale și restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare. Hotărârea devastatoare a Înaltei Curți a fost pronunțată după aproape doi ani de la anunțul triumfalist al fostului procuror general al României, Augustin Lazăr, privind finalizarea dosarului Mineriadei din 1990 prin rechizitoriu. Inclusiv președintele Asociației 21 Decembrie 1989, Doru Mărieș, a acceptat soluția acuzându-i  pe procurorii militari de neglijență în soluționarea cauzei.

 

Cu mai bine de o lună în urmă, taman când era încolțit de dezvăluirile privind participația sa la supliciul la care a fost supus dizidentul anticomunist Iulius Filip în penitenciarul Aiud, fostul procuror general Augustin Lazăr a anunțat sentențios că subalternii săi din Secția Parchetelor Militare au finalizat dosarul Revoluției din decembrie 1989 cu rechizitoriu și că au stabilit adevărul juridic după treizeci de ani de la evenimente. În aceeași zi, Parchetul General a difuzat un comunicat de presă în acest sens, iar ulterior a remis mass-media un extras din rechizitoriul de 3280 de file. Președintele Klaus Iohannis n-a scăpat ocazia de a-l felicita pe Augustin Lazăr pentru succesul repurtat. Mulți specialiști în materie prezic însă că dosarul Revoluției din decembrie 1989 va avea aceeași soartă ca dosarul Mineriadei din iunie 1990.

Lazăr & co instituționalizează versiunea Securității

În esență, subalternii militari ai lui Augustin Lazăr acreditează ideea că în decembrie 1989 nu a avut loc o revoluție, ci o lovitură de stat pusă la cale de un grup preconstituit și filosovietic condus de Ion Iliescu. O altă concluzie a procurorilor militari este că în timpul Revoluției din decembrie 1989 nu au existat teroriști. Fenomenul teroriștilor ar fi fost creat, în opinia lor, de capii Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN) și Ministerului Apărării Naționale (MApN), care ar fi înscenat procesul cuplului dictatorial Nicolae și Elena Ceaușescu. Liderii CFSN ar fi urmărit astfel cucerirea și legitimarea puterii politice iar șefii Armatei ar fi urmărit dobândirea impunității pentru participarea la represiunea revoluționarilor în perioada 17-22 decembrie 1989. Securitatea l-ar fi abandonat pe Nicolae Ceaușescu în după-amiza zilei de 22 decembrie și s-ar fi raliat Armatei și poporului, în vederea izbândirii revoltei populare, care ar fi fost deturnată printr-o lovitură de stat. Autorii rechizitoriului confirmă astfel instituțional versiunea susținută încă din anii 90 de reprezentanții Securității și fostei nomenclaturi ceaușiste, versiune care a fost intens propagată prin publicațiile „România Mare” și „Europa”.

În decembrie 1989 eram procuror la Procuratura locală Satu Mare, având o vechime de cinci ani, și am participat la răsturnarea regimului ceaușist la nivel local, fiind ales vicepreședinte al CFSN, funcție pe care am deținut-o până în februarie 1990. În perioada aprilie – august 1990 am activat ca procuror în Comisia guvernamentală de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989 de la Sibiu, unde a fost prim-secretar PCR Nicu Ceaușescu, fiul cuplului dictatorial. În aceste ipostaze am cunoscut mersul evenimentelor la Satu Mare și la Sibiu și am intrat în posesia unor informații legate de derularea manifestațiilor anticeaușiste și reprimarea acestora în alte orașe, ca Timișoara, Cluj-Napoca, Târgu Mureș, Cugir. Ca atare, consider că abordarea unor aspecte de către autorii rechizitoriului din dosarul Revoluției din decembrie 1989 este cel puțin simplistă și pompieristică.

Jocul duplicitar al unor forțe armate

În comunicatul Parchetului General, precum și în rechizitoriul emis se reține că, în urma probatoriului administrat s-a constatat că întreaga forță militară a României, respectiv Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne – Departamentul Securității Statului, precum și Gărzile Patriotice, s-a pus la dispoziția CFSN și conducerii acestuia, începând cu data de 22 decembrie 1989, orele 16.00 fix. Din același moment, grupul de decizie politico-militară al CFSN, format din Ion Iliescu, Silviu Brucan, general-locotenent Victor Atanase Stănculescu, general maior (r) Nicolae Militaru (reactivat ulterior, înaintat în grad militar și numit ministru al apărării) și Gelu Voican Voiculescu, a luat deciziile importante cu caracter politic și militar, urmărind accederea la puterea politică a unui grup preconstituit și legitimarea politică în fața poporului român.    

Lucrurile nu au fost însă atât de simple și de liniare precum arată procurorii militari. De exemplu, la Satu Mare ca și în alte județe, șefii locali ai Armatei, Securității, Miliției, Procuraturii și Tribunalului s-au prezentat să depună jurământ de loialitate în fața noii puteri politice, reprezentată de Consiliul Județean al Frontului Salvării Naționale, și s-a pus la dispoziția acestuia de-abia în data de 26 decembrie 1989, după difuzarea de către TVR a casetei cu procesul, condamnarea și execuția cuplului Ceaușescu în ziua precedentă. Până atunci mulți șefi ai acestor instituții de forță din întreaga țară au stat în expectativă sau au jucat la două capete. Ba unii chiar au continuat să rămână loiali regimului ceaușist. În noaptea de 22/23 decembrie 1989, după ce s-a anunțat la TVR că teroriștii atacă Studioul 4, un grup de lucrători din Securitatea Județeană Satu Mare au vrut să iasă înarmați din sediu și să se deplaseze la sediul CJFSN, pentru a-i aresta sau chiar împușca pe membrii acestuia, dar au fost opriți cu forța de colegii lor mai lucizi, având loc o adevărată busculadă între cele două tabere. În dimineața zilei de 23 decembrie 1989 comandantul unității de grăniceri din Satu Mare, care aparținea atunci de Ministerul de Interne, a testat vigilența gărzilor patriotice care asigurau paza CJFSN, în ideea inițierii unui asalt împotriva acestuia.

Personal, am inițiat în decembrie 1989 anchetarea celor mai importanți nomenclaturiști ceaușiști din județul Satu Mare, începând cu primul secretar PCR, precum și percheziționarea sediului Securității dar șefii mei nu au agreat aceste măsuri și mi-au transmis să am în vedere că „roata se poate întoarce”. Nu trebuie uitat că elemente ale Securității au lansat atunci sloganul – amenințarea „Crăciunul a fost al vostru, Revelionul va fi al nostru”. În niciun caz nu se poate vorbi de o solidarizare imediată și totală sau de o punere la dispoziția CFSN a tuturor forțelor militare din România, începând din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. La Sibiu lucrători de securitate și de miliție au tras asupra manifestanților și după fuga cuplului dictatorial din Comitetul Central al PCR. Potrivit declarației de martor a generalului Marin Neagoe (r), ultimul șef al Direcției a V-a a Securității, la Academia Militară a văzut portretul lui Ceaușescu pe perete, după ora 16.30, și a crezut că Armata îl sprijină în continuare. Șefii unității militare din Târgoviște în care au fost duși Ceaușeștii în seara zilei de 22 decembrie 1989 au avut inițial o conduită duplicitară. Conform unui documentar BBC, fostul președinte Ion Iliescu n-ar fi dorit executarea Ceaușeștilor, dar generalul Victor Stănculescu a declarat că, în caz contrar, Armata nu va colabora cu CFSN, astfel că a acceptat executarea cuplului pentru a obține sprijinul Armatei.

Semne mari de întrebare

În comunicat și în rechizitoriu se mai reține că, pentru a evita tragerea la răspundere penală ca urmare a represiunii existente până la 22 decembrie 1989, vârfurile decizionale ale MApN, respectiv persoanele care au îndeplinit funcția de ministru al apărării, șefii direcțiilor militare și șeful aviației militare, ar fi declanșat și ar fi coordonat o amplă și complexă activitate de inducere în eroare (diversiuni și dezinformări), în virtutea unei înțelegeri cu noua forță politică a țării. Acest veritabil pact ar fi fost benefic ambelor părți: pentru factorii de decizie ai MApN a însemnat impunitatea dorită, iar pentru factorii de decizie ai CFSN a însemnat garantarea preluării puterii politice, menținerea la putere, precum și legitimarea în fața poporului român.

Și această alegație a procurorilor militari suferă de unele fracturi logice. De exemplu, generalul Nicolae Militaru, care a fost numit ministru al apărării în data de 23 decembrie 1989, nici măcar nu a participat la represiune întrucât fusese trecut în rezervă cu mulți ani înainte, fiind suspectat că ar fi fost agent sovietic. După știința mea, aviația militară nu a participat la represiune înainte de 22 decembrie 1989, astfel că nici generalul Iosif Rus nu se afla în culpă pentru a realiza un pact de impunitate cu noua forță politică a țării. De altfel, acest general l-a însoțit pe Nicolae Ceaușescu în Iran în perioada 18-20 decembrie 1989. Pe de altă parte, după logica procurorilor militari, ar fi trebuit cercetați pentru infracțiuni contra umanității și generalii Ștefan Gușă și Iulian Vlad.

Generalul Gușă a participat la represiune la Timișoara în calitate de prim-adjunct al ministrului apărării, Vasile Milea, și de șef al Marelui Stat Major al Armatei. În rechizitoriu se reține că generalul Gușă a preluat în întregime conducerea forțelor militare aparținând MApN la Timișoara în 17 decembrie 1989, orele 18.00. Generalul Victor Stănculescu, celălalt prim-adjunct al ministrului Milea, a fost condamnat pentru represiunea de la Timișoara, în condițiile în care a fost numit comandant unic al tuturor forțelor armate din Timișoara în 20 decembrie 1989, dată de la care nu s-a mai tras până în 22 decembrie.  De asemenea, generalul Iulian Vlad a participat la represiune înainte de 22 decembrie în calitate de șef al Departamentului Securității Statului. Și generalii Gușă și Vlad s-au pus la dispoziția CFSN în după-amiaza zilei de 22 decembrie și au condus operațiuni militare din sediul Comitetului Central al PCR până în 26 decembrie, respectiv în perioada în care a fost înregistrat cel mai mare număr de morți și răniți.

Iliescu, mai vinovat decât clica lui Ceaușescu

Procurorii militari aflați în subordinea lui Augustin Lazăr au găsit trei țapi ispășitori în trâmbițatul rechizitoriu al Revoluției, trimițându-i în judecată pe Ion Iliescu, fost președinte al CFSN și al României, Gelu Voican Voiculescu, fost vicepremier al Guvernului României, și generalul (r) Iosif Rus, șeful Aviației Militare în decembrie 1989. Tustrei au fost trimiși în judecată pentru infracțiuni contra umanității. Nu vreau să-l apăr pe Ion Iliescu care are păcatele sale legate de evenimentele din decembrie 1989. În august 1990 am demisionat din procuratură în semn de protest față de tergiversarea și mușamalizarea dosarelor Revoluției, sub oblăduirea sa. Dar, să arunci toată vina pentru morții și răniții din perioada 22-31 decembrie 1989 asupra sa și a unor capi ai armatei, îndeosebi asupra generalului Victor Stănculescu, a cărui luciditate a prevenit o baie de sânge înainte de fuga Ceaușeștilor, prin emiterea ordinului de retragere a armatei în cazărmi, este prea mult. De la omul considerat providențial atunci, Ion Iliescu a devenit principalul vinovat pentru sângele vărsat. Iar scandarea „Armata e cu noi!” s-a transformat în „Armata e de vină!”.

Trimiterea în judecată a lui Ion Iliescu, Gelu-Voican Voiculescu și Iosif Rus pentru infracțiuni contra umanității este neîntemeiată și injustă, în condițiile în care procurorii militari au reținut autoritatea de lucru judecat referitor la participarea la represiunea dinainte de 22 decembrie 1989 a unor colaboratori apropiați ai fostului dictator Nicolae Ceaușescu, ca ministrul de interne Tudor Postelnicu, generalul Iulian Vlad, șeful Departamentului Securității Statului, și generalul Victor Stănculescu, prim-adjunct al ministrului apărării. Postelnicu, Vlad și Stănculescu au fost condamnați definitiv de către instanța supremă pentru infracțiunea de omor deosebit de grav, nu pentru infracțiuni contra umanității. Tudor Postelnicu și Iulian Vlad au fost trimiși în judecată în 1990 pentru genocid și au fost condamnați în primă instanță pentru această infracțiune, primul la detenție pe viață iar al doilea la 25 de ani de închisoare. În recurs, Curtea Supremă de Justiție le-a schimbat ambilor încadrarea în omor deosebit de grav și i-a condamnat pe Postelnicu la 14 ani închisoare (din care a executat 7 ani) și pe Vlad la 12 ani de închisoare (din care a executat 4 ani). Generalul Victor Stănculescu a fost trimis în judecată în 1997 pentru omor deosebit de grav și a fost condamnat definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru această infracțiune la 15 ani de închisoare (din care a executat 5 ani).

Alți colaboratori apropiați ai lui Nicolae Ceaușescu din Comitetul Politic Eexecutiv al PCR și din Guvernul RSR, care au aprobat represiunea de la Timișoara în 17 decembrie 1989, ca Ion Dincă, Emi Bobu, Manea Mănescu, au fost condamnați definitiv pentru complicitate la omor deosebit de grav, după ce au fost trimiși în judecată și condamnați în primă instanță pentru genocid. Ofițerii de securitate și de miliție care au tras și au ucis manifestanți la Timișoara au fost condamnați definitiv pentru omor și favorizarea infractorului. Procurorii militari au sărit peste cal și imediat după evenimentele din decembrie 1989, când i-au acuzat de-a valma pe principalii colaboratori și complici ai lui Ceaușescu de infracțiunea de genocid, și acum, după 30 de ani, când i-au acuzat pe Ion Iliescu și pe principalii săi colaboratori de infracțiuni contra umanității. Această încadrare juridică nu numai că este deosebit de discutabilă, dar, raportat la pedepsele prevăzute (detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani), crează o inechitate evidentă comparativ cu tragerea la răspundere penală a principalilor colaboratori ai lui Ceaușescu.     

Valer Marian