BREAKING NEWS

De cealaltă parte a Războiului Rece

Dans din fața Zidului , cronica unui roman nepublicat

 

 

Despre celebrul defector, generalul Ion Mihai Pacepa, fost adjunct al directorului Departamentului de Informații Externe al Securității și despre ai lui, s-a scris enorm, însă prea puțin documentat. Pentru ultimul volum atribuit lui Pacepa, Dezinformarea, publicat recent și în România, numeroși actuali sau foști șefi ai serviciilor secrete americane i-au ridicat osanale (vezi articolele și recenziile publicate în revistaThe dans before the wall americană Whistleblower).  

Wayne A. Barnes este unul dintre cei mai în măsură să dea informații despre personajul de mai sus și despre modul în care percepeau serviciile secrete occidentale evenimentele din spatele cortinei de fier comuniste. Printre altele, Barnes a fost ofițerul de contrainformații al FBI care l-a preluat pe Pacepa (și pe mulți alți defectori din blocul sovietic) imediat ce acesta a pășit pe teritoriul american în data de  28 iulie 1978. 

Wayne Barnes a vorbit într-un interviu amplu, acordat jurnaliștilor români în urmă cu câțiva ani, despre operațiunile Securității pe teritoriul Statelor Unite, despre Pacepa, dar și despre cartea pe care dorea să o lanseze pe piață. Un “roman de contrainformații”, cum l-a numit el, care nu a fost publicat încă la nicio editură românească sau americană.

Redacția Avertisment.net este în posesia manuscrisului intitulat “Dans din fața Zidului”, care poartă pe pagina de gardă autograful autorului. Vorbim despre o carte-document, pentru că, pe parcursul celor peste 500 de pagini, Barnes face o descriere amănunțită a departamentului care se ocupa de țările socialiste (din cadrul FBI) la sfârșitul anilor ’70 și a modului în care spionajul și contraspionajul americane abordau problema defectorilor.

Războiul rece trăit “la cald”

Cîteva capitole ale volumului Dans în fața Zidului sunt dedicate spionajului extern românesc, mai precis, dezertorilor din cadrul Departamentului de Informații Externe (DIE), pe care Wayne Barnes i-a cunoscut personal, preluându-i în diverse situații. Autorul a dat nume imaginare personajelor sale, unele cu iz de legendă (Vlad Drăculescu sau Mihai Pîrvu) și a mutat locul acțiunilor și a sediilor unde dezertorii erau ascunși și debrifuiți, la intervenția cenzurii contraspionajului american, care consideră clasificate anumite informații, chiar și astăzi, după patru decenii de la producerea evenimentelor. Una peste alta, romanul lui Wayne Barnes ne prezintă atmosfera “Războiului Rece”, trăită “la cald” în interiorul Biroului Federal de Investigații.

Interesantă și și mai de actualitate ca niciodată este descrierea instructajului, eficienței și pregătirii speciale a agenților FBI care intrau în contact cu defectorii comuniști de la acea dată, chiar dacă astăzi totul se desfășoară cu alte resurse și tehnologii. Surse din cadrul serviciilor americane ne-au dezvăluit faptul că, inițial, “Dans din fața zidului” conținea mai mult de 1000 de pagini, numele în clar al defectorilor și o parte din locațiile originale ale acțiunii. Cenzura americană a înjumătățit manuscrisul autorului, reducându-l la circa 500 de pagini, și acelea modificate când vine vorba despre adrese, sedii, case conspirate, nume și funcții ale celor luați în custodie de serviciile secrete.

Strict secret pe viață

Subiectul romanului se învârte în jurul activității unei echipe FBI de contrainformații din anii ’70. Deși eroii au nume schimbate, îi putem recunoaște cu ușurință,  de exemplu, pe generalul  Ion Mihai Pacepa, Barnes numindu-l Pîrvu.

Wayne card„ Deoarece toată această activitate continuă să fie clasificată “Strict Secret” de FBI, şi deoarece nu există perspective ca această clasificare să se schimbe în timpul vieţii mele, nu am putut face din cartea mea un documentar cu nume şi locuri reale”, spunea Barnes într-un interviu.

Despre Wayne A. Barnes și cartea sa au mai apărut articole în presa centrală. El a fost timp de aproape trei decenii, ofițer de contrainformații FBI în cadrul departamentului care se ocupa de România și Uniunea Sovietică.

Într-un interviu apărut în presa centrală,  Barnes povestea despre operaţiunile Securităţii în SUA și despre colaborarea cu cel mai celebru defector român din toate timpurile, generalul DIE Ion Mihai Pacepa. Din motive pe care le putem înțelege, fostul contraspion american se ferește să spună că tot el este cel care l-a debrifuit și pe defectorul Constantin Răuță, fost ofițer DIE fugit în 1973 și condamnat la moarte  de regimul Ceaușescu.

Și pentru că nu știm dacă “Dans din fața Zidului” va vedea vreodată lumina tiparului, vă prezentăm, câteva fragmente din romanul de contraspionaj cenzurat de autoritățile americane și nepublicat încă.

Eduard Ovidiu Ohanesian

 

***

Prolog

 

La sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, Berlinul a fost un oraş divizat. După  ani de tensiune între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, în 1961, se ajunge la punctul culminant în care sovieticii au ridicat Zidul, transformând Berlinul de Vest într-o peninsulă a libertăţii înconjurată de o mare de comunism. Au înconjurat-o cu cioburi de sticlă şi sîrma ghimpată. Din punct de vedere politic, “Zidul”, ameninţa sa devină o chestiune fierbinte a Războiului Rece.

Cum nici o altă graniță nu ar fi făcut-o pe hartă, “Zidul” simboliza diviziunea morală între Est şi Vest. În joc era liberatea şi modul nostru de viaţă. Invazia comunistă în Vest urma să fie  contracarată chiar pe teritoriul nostru. Această muncă revenea Biroului Federal de Investigaţii (FBI) din Statele Unite. Jucătorii din prima linie erau spionii est europeni şi agenţii FBI. O mişcare făcută de o parte era contracarată de cealaltă, pas cu pas, zi de zi. Era ca un joc de şah, cu gambiţi începuţi și piese luate. Pe alt plan, era un alt fel de confruntare, oglindind acţiunile oponentului, delicat şi cu aparentă uşurinţă, la fiecare mişcare. Era un fel de dans a cărui muzică îndepartată şi nedefinită umplea atmosfera întregului Război Rece. Trebuia să privești de undeva de sus ca să poți observa dansul de la nivelul de jos. Un lucru este cert – jucătorii puteau auzi muzica tot timpul. Aceasta a fost melodia ce i-a antrenat în dansul din fața zidului.

 

*** 

Partea întâi 

Washington D.C.

1973-1982

 

Capitolul 1 – Karl Doberman

-Merrifield, Johnson. Merrifiedls, Johnson !, zbieră o voce din biroul inspectorului.

– Veniți aici !

horodinca1

Nicolae Horodincă – nume de cod Horațiu, cel mai bun prieten al generalului Ion Mihai Pacepa. Ofițer “D” UM 0920/V2– Direcția Spionaj Politico- Economic Americi și alte Regiuni. A trădat în SUA, la scurt timp după fuga șefului său.

Karl Doberman se rotunjise din cauza anilor petrecuţi la birou, lucrând la dosarele pe care echipa  i le dădea. Forma nasului său părea să spună că nu a intrat în ringul de box doar o singură dată. Nimic din ceea ce făcea Doberman nu putea fi descris ca amabilitate. Munca în FBI, ca inspector de contrainformații nu i se potrivea. Era un bun organizator, inspira respect agenţilor săi şi se descurca ușor printre documentele serviciului. Avea în el ceva aspru. De fiecare dată cînd încerca să fie amabil, îi ieşea opusul. ‘Dobie’, cum îl numeau agenţii lui cînd se răstea la cineva, avea o personalitate dură. Nu era sinistru sau ascuns. Îşi ştia pur şi simplu munca şi, de douăzeci şi cinci de ani, o făcea foarte bine. Voia ca agenţii să  investigeze cazurile, să răspundă deciziilor sale organizatorice şi să trimită rapoartele într-un mod coerent şi corect gramatical, astfel încât să nu îl calce pe nervi.

-Merrifield, Johnson! Hei ! Sunteţi acolo?

Les și Thomas au apărut în uşa lui Doberman. I-a invitat să ia loc pe scaune în spaţiul strîmt al biroului.

-Se pare că CIA-ul a reuşit să mai agaţe unul. Vor aduce un defector român. Este din Stockholm. Nu ştiu dacă va avea ceva util, dar Biroul le-a spus că suntem interesaţi. Voi doi vă veţi ocupa de el. L-au poreclit Rechinul. Filmul Jaws  (Fălcile )  fusese lansat de curînd, fiind o bună sursă de inspiraţie pentru un nume conspirativ. Era actual, scurt şi nu putea face vreo legătură cu o anumită persoană sau ţară.

-Să îl contactaţi pe Rodney de la relocalizare pentru o primă întîlnire de informare.

Les și Thomas s-au ridicat. Era o întâlnire tipică cu Doberman. El vorbea, tu răspundeai, îl ascultai şi făceai aşa cum ai primit instrucţiunile. Fără detalii inutile. Karl Doberman – a doua definiție a eficienţei.

***

picnic

Picnic cu spioni comuniști în New York – 1976. În jurul generalului DIE Gheorghe Bolânu, șeful UM 0920/V3 – Direcția Filaj, Contrainformații și Iredentism, numeroși ofițeri superiori, dintre care enumerăm : printre care Gheorghe Horotan, Mircea Radu Căpățână, Emil Andreescu.

Conform Legii Publice numărul 110, comunitatea de spionaj din Statele Unite, putea să accepte pînă la o sută de defectori pe an. Un comitet special supraveghea istoria cazurilor. Sportivii sau artiştii nu făceau parte din categoria defectorilor, aşa cum ziarelele îi descriau în mod elogios. Ei erau tratați, în mod obișnuit, ca simpli căutători de azil politic. Un defector trebuie să deţină informaţii secrete de care să beneficieze Guvernul Statelor Unite. Dacă este acceptat, este răsplătit cu o adevarată “bonanza” (aluzie la un stil de viaţă luxos), deși viaţa sa nu va fi un pat plin cu petale de trandafir. Primeşte asistenţă financiară, sprijin pentru a învaţă limba şi a începe o noua carieră, ușurând astfel integrarea familiei sale în viaţa americană. Deasemenea, defectorul are dreptul de schimbare a identităţii. Însă, toate acestea nu reprezintă nici jumătate din ceea ce înseamna să fii defector. Luarea deciziei de a defecta este cea mai dificilă dintre toate. Relocarea a fost creată pentru a uşura lovitura şocului cultural şi financiar,  de a lăsa în urmă totul şi de a face pentru defector şi familia sa, lucrurile  cât mai normale.

***

-Povestește-ne despre Mihai Pîrvu, interveni Thomas. Nu se ştiau prea multe despre directorul DIE.

Rechinul se gîndi pentru un moment.

– Nu ştiu prea multe. L-am întâlnt o singură dată, înainte de numirea mea la Stockholm, pentru că nu am fost niciodată în şcoală. Am primit doar o strângere de mână din partea şefului. Mă aşteptam la ceva mai sinistru, dar am întâlnit un ofiţer superior cu o prezență plăcută, a cărui respiraţie mirosea a usturoi. A încercat să pună accentul pe importanţa numirii mele la post. Doar gradul intimida. Ca persoană, părea un om normal.

-Dar despre Vlad Drăculescu?, a întrebat Thomas.

Rechinul a aruncat o privire acră.

-El era mult mai mic în grad decât generalul Pîrvu şi supraveghea pregătirea noastră. Ne antrenam în tehnica de plasare a informaţiilor ascunse, în Bucureşti. Instructorii noştri lăsau informaţii, urmând ca noi să le recuperăm. Ei lăsau un semn, iar noi ridicam pachetul, înlăturam semnul şi eliminam orice urmă de activitate de spionaj.

– Trecusem printr-o multitudine de astfel de exerciţii. Când a venit rândul meu, am luat pachetul ascuns sub un raft dintr-o cabină de telefon public, și am înlăturat semnul. Un chibrit din hîrtie, prins cu gumă de mestecat în colţul unei vitrine de magazin. Am luat chibritul și m-am reîntors la casa conspirativă.

***

Sectia S-6 se ocupa de țările blocului sovietic : Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România și Bulgaria. Echipa își desfățura activitatea în două încăperi despartite de un arc ahitectural, coloanele de suport fiind plasate într-un unghi ciudat. În încăpere erau grupate birourile agenților care lucrau pentru aceeași țară. Vopseaua tavanului era crăpată pe lângă neoanele a căror lumină pâlpâia. Primăvara, briza aducea în încăpere un miros greu de rahat de porumbei. Cu 39 de agenți – puțini, superiorii știau asta – S6 era cea mai mare secție din FBI, un omagiu adus lui Karl Doberman, cel care supraveghea munca acestei mici armate.

Aproape fiecare agent vorbea o limbă est-europeană. Unii ofițeri își petrecuseră copilăria în aceste țări, dar cei mai mulți erau la a doua generație de americani care învățaseră limba părinților lor, atât cât să poată vorbi cu bunicii. Alții absolviseră Defense Language Institute (DLI) în Monterey, statul California, unde Les Thomas și cei ca el studiaseră limba română. În cadrul S-6 era imposibil să nu înveți ceva din multiplele limbi și culturi cu care se lucra. La DLI, agenții învățaseră că ungurii și românii se urăsc, oriunde s-ar afla. În Europa sau în Statele Unite. O chestiune valabilă și pentru cehi și slovaci. Oricum, în cadrul S-6 se râdea la glumele polonezilor, pentru că erau respuse ca fiind glume cehești, ungurești, românești sau bulgărești. Secția activa ca un mini ONU, dar între agenți exista o unitate de care oamenii din țările studiate nu au știut niciodată. La S-6, factorul unitate supraviețuia datorită liderului lor neales, Karl Doberman.

1Ofiter DIE

Locotenent major DIE, UM 0920/V2 – Direcția America de Nord și alte Regiuni Emil Traian Andreescu, diplomat acoperit la ONU.

onu

Securitatea comunistă conducea Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite în 1976. Cercetătorul Andreescu, al treilea din spate.